Categorii
Sfaturi

Interviurile #ILoveMyJob: Portret de fotograf – Andreea Retinschi

Probabil că orice lucru care te face fericit și nu îți face rău pe căi secundare, poate fi considerat o formă de terapie.”

Pe Andreea Retinschi o recunoști oriunde s-ar afla. Și acest lucru nu se datorează doar faptului că ține mai mereu un aparat foto în mână, ci și pentru că are părul viu colorat. Uneori mov, alteori roz sau mov cu roz. Andreea a început să captureze lumea prin obiectiv încă de mică, iar acum se poate lăuda că face ce-i place. Este pe drumuri de luni până duminică, dar reușește să-și organizeze eficient programul, pentru a petrece timp cu bunica ei și prietenii. De câțiva ani e freelancer, iar acest lucru îi oferă o libertate mai mare când vine vorba de alegerile profesionale pe care le face. Am întrebat-o despre începuturile sale, carieră și viitor, iar răspunsurile ei au sintetizat lucrurile care contează pentru ea ca om și ca fotograf.

 Cum te-ai descrie celor care nu te cunosc?

Păr roz, haine cu păr de pisică, îndrăgostită de ploaie, nu știe să se descrie.

Îți mai amintești cum arăta prima ta fotografie?

Nu țin minte care a fost chiar prima fotografie, dar îmi aduc aminte că prima fotografie de care am fost mândră am facut-o cu aparatul pe film al tatălui meu când aveam probabil undeva în jur de 10 ani (plus sau minus câțiva ani). Aliniasem o compoziție din trei pisoi de pisică și am fost foarte mândră de rezultat, deși nu știam la vârsta aceea ce e compoziție.”

Ai studiat în Canada, mai precis în Toronto. Totuși te-ai întors în România și te-ai dedicat fotografiei de modă. Cum ți-ai creat stilul aici în țară?

În primul rând nu pot să accept titulatura de fotograf de modă, mi se pare că cei care s-au dedicat acestei ramuri a fotografiei au un stil mult mai studiat și detaliat decât mine, eu îmi fac stylingul singură și este destul de rudimentar. Practic fac fotografii cu fete îmbrăcate, nu dezbrăcate, dar nu este chiar fashion. În Toronto fotografiasem mult la studio, în mare parte și din cauza vremii foarte reci și faptului că nu aveam încă ochiul format ca să înțeleg geometria spațiului. Când m-am întors în România am simțit că vreau să reîncep de la zero, să îmi refac tot portofoliul și am început să fotografiez afară, în mare parte în natură. Stilul a venit cumva ca o chemare, complet organic.

Crezi că ar fi fost diferit dacă ai fi rămas în Canada?

Da, dar nu aș putea să îți spun dacă pentru bine sau rău, pentru că am împrumutat cuiva globul de cristal săptămâna trecută.”

Spuneai într-un alt interviu că prin intermediul ochiului de fotograf fotografiezi nu ceea ce este frumos pentru toată lumea, ci ceea ce este frumos pentru tine. Ce anume reprezintă frumosul pentru tine?

Acel je ne sais quoi care atinge pe fiecare în alt mod. Am mai discutat asta și cu alți fotografi, fiecare avem preferințele noastre la modul de a fotografia, fie că vorbim despre lumină, obiective sau modelele pe care le alegem. Nu este un lucru pe care poți să îl explici la fel cum nu poți sa îi explici unei persoane căreia nu ii place cocosul de ce tu îl adori.
P.S. Nu îmi place cocosul.”

Când erai mică îți doreai să fii vânzătoare la magazin, iar mai apoi veterinar. Ai crescut și te-ai orientat spre psihologie. Toate sunt de fapt meserii îndreptate spre oameni. Poate fi considerată fotografia un soi de terapie interioară?

Îmi place cum gândești. Sper că da, acuma că zici. Pe mine mă face fericită. Și cred că vorbesc și pentru ceilalți oameni care fotografiază, fie că sunt amatori, sau profesioniști, fie că fac fotografii cu mobilul sau cu un Hasselblad. Probabil că orice lucru care te face fericit și nu îți face rău pe căi secundare, poate fi considerat o formă de terapie.”

Acum ceva timp, ai devenit cunoscută cu fotografiile tale pe platforma DeviantArt. Cum s-a schimbat stilul tău de atunci?

Ce amintiri frumoase, mi-a fost foarte drag DeviantArt. Sper că am învățat să editez mai bine de atunci, dar baza cred că a rămas aceeași.”

Ești fata cu multe pisici acasă. Nu te-a tentat niciodată să încerci fotografia cu animale?

O practic în fiecare zi. Subiectele nu cooperează mereu, recomand multă răbdare.”

Faci parte din proiectul People of TIFF și People of Electric Castle, care a fost propus de Banca Transilvania. Cum se îmbină zona de freelance cu zona de corporate în viața ta?

Proiectele corporate fac parte din freelancing. Ca freelancer primesc propuneri pe care le pot accepta sau refuza. Proiectul cu Banca Transilvania este unul din proiectele mele de suflet pentru că atunci când sunt pe teren trăiesc o experiență terapeutică, cum menționai și tu mai sus, atunci când am ocazia sa cunosc și să fotografiez oameni frumoși și interesanți. De multe ori se lasă cu îmbrățișări și chiar lacrimi de emoție, e minunat.”

Cum îți alegi proiectele?

Am ajuns din fericire la punctul în care dacă un proiect nu îmi face plăcere sau nu este pe orientarea mea, pot să îl refuz. Am ajuns la concluzia că mai bine stai acasă și bei o bere decât să accepți un proiect care nu te reprezintă sau care nu îți aduce bucurie. (O să mai recitesc ce am spus aici din când in când, daca mă lasă memoria.)”

Câtă libertate are de fapt un freelancer?

Libertatea vine din două părți: securitatea financiară și securitatea emoțională. În funcție de care primează pentru tine personal, îți poți alege și proiectele.”

Cât de dificil este să gestionezi toate proiectele pe care ți le asumi ca freelancer?

Pe o scară de la 1 la 10: 8.9 pentru că sunt workaholic și încerc să le fac pe toate.”

Există timp liber în viața unui freelancer?

Legenda spune că da, dar că freelancerul trebuie să fie milos cu el și inteligent legat de sănătatea lui. Eu se pare ca nu sunt nici miloasă, nici inteligentă. Bunica îmi spune mereu că sunt cel mai rău șef cu mine. Adevărul e că dacă lucram pentru cineva care mă muncea cât mă muncesc eu, aș fi demisionat de mult.”

Și acum, clasica întrebare: unde anume te vezi în cinci ani și cum?

În oglindă cel mai probabil. Mie îmi este greu să îmi fac planuri pentru 5 zile de azi încolo, deci o să las această întrebare să zboare pe lângă mine, cum las și weekendurile pe care le lucrez.”

O întrebare bonus: câte pisici ai acum?

Aproximativ 9, plus Câine, care e și el un fel de pisică undercover.”

 

Categorii
Sfaturi

Interviurile #ILoveMyJob: Portret de artist – Marinaru’

„Prin scris pot să descriu mai ușor și mai pe înțelesul tuturor ce văd și ce simt.”

Marina Paul Sebastian, aka Marinaru’, a fost “omul nostru” la activarea Târgului de Cariere, de la Electric Castle. Tattoo artist by day și Graffiti artist by night, tânărul și-a adus într-un mod creativ și jucăuș propria viziune față de ceea ce ne place să facem, fiecăruia dintre noi. Provocat de TdC, Marinaru’ a acceptat să traducă prin desenele sale sintagma “I Love My Job”. Și a ieșit una dintre cele mai faine activări din cortul Weshowcase, unde au fost prezente numeroase companii care au asigurat buna dispoziție în rândul participanților de la festival. L-am provocat pe clujeanul de 27 de ani la o discuție, pentru a vedea cum anume se îmbină arta stradală cu muzica, dar și cu un job la un salon de tatuaje.

Am observat că te descrii ca Tattoo artist by day și Graffiti artist by night. Cum se completează ele?

Se îmbină perfect. Având în vedere că amândouă au la baza arta, procesul de a crea ceva din nimic, expunerea emoției, eu zic că se îmbină perfect chiar dacă unii ar zice că sunt două lumi diferite.

Și având în vedere că ambele au la bază arta, dar stiluri distincte, cât de mult se influențează una pe cealaltă în creațiile tale?

Au o influență puternică una asupra celeilalte, deoarece caut linia din tatuaj în graffiti și invers, caut culorile de graffiti în tatuaj.

E o nebunie în capul meu, nu prea pot să le vociferez sau să descriu foarte ușor. Ce e sigur e că mintea mea asociază constant imagini și produce idei la foc automat, ceea ce nu e tot timpul plăcut, deoarece nu reușesc să le fructific pe toate și devine frustrant câteodată.

Și în toată vâltoarea asta de idei plus dăruire, cum de mai are loc să intervină partea ta de MC?

Sincer nu știu, dar ce știu e că e o parte foarte importantă pentru mine, deoarece prin scris pot să descriu mai ușor și mai pe înțelesul tuturor ce văd și ce simt. Încă nu știu cum le fac față la toate. Chiar consider că încă nu o fac la capacitate maximă, dar mă zbat zilnic să mă disciplinez pentru a putea sa le fac pe toate la capacitate maximă. Sau măcar aproape.

Dragostea asta pentru scris și pentru a fi MC când a apărut?

A apărut pe la începutul adolescenței când voiam să fiu rău și șmecher ca toți cei pe care îi ascultam. Nu am avut o viață ușoară, așa că nu mi-a fost greu să mă asociez cu fenomenul. La început, normal, a fost o caterincă ca la majoritatea, dar în timp am văzut că are o putere mult mai mare, mai ales când încep oamenii să te asculte.

Ținând cont de complexitatea tuturor lucrurilor de care mi-ai spus, în momentul de față îți dorești să continui toate aceste proiecte în paralel?

Abia am început. Asta mă ține în viață.

Ai reușit cumva să îmbini utilul cu plăcutul, practicând ceea ce îți ține sufletul treaz. Oare la un moment dat una dintre aceste pasiuni ți-a schimbat într-un mod important cariera profesională?

Da, tatuatul. Eram într-un moment confuz al vieții când am decis să fac asta. Nu știam ce să fac, arta nu îmi era luată în serios, iar când am ajuns la BAStattoo prin intermediul unui prieten și coleg, Răzvan Roșca, lumea și viața mea s-a schimbat.

Marius Iacoban, adică THE BASTATTOO, a reușit să ia un om fără un drum foarte precis și să-l pună pe ruta pe care o aștepta de-o viață. Am cunoscut în cadrul și prin intermediul BAS toată lumea bună pe care aș fi vrut să o cunosc și ar fi trebuit să o cunosc, iar pentru asta o să-i fiu recunoscător toată viața.

În rest, în toate domeniile am avut parte de oameni ce au avut o influență puternică asupra carierei mele, dar acesta îl consider cel mai mare punct de cotitură.

„Artiștii nu prea sunt motivați de nimic în această țară și nu numai, iar mulți renunță la visele lor”

Ținând cont de această șansă care ți s-a oferit, cât de important este pentru un artist în devenire să primească astfel de oportunități?

E absolut vital, este vital pentru că artiștii nu prea sunt motivați de nimic în această țară și nu numai, iar mulți renunță la visele lor din cauza că nu le este apreciată munca și viziunea.

Vorbind de munca și viziunea ta, acestea au fost promovate recent la Electric Castle în cadrul unei activări organizată de Târgul de Cariere. Cum ți s-a părut propunerea?  

A fost o experiență plăcută, oamenii faini, muncitori, zâmbăreți. Ideea mi-a plăcut și am acceptat-o cu drag, deoarece urmărea exact acest lucru: promovarea unor joburi care probabil nu sunt luate așa de în serios de către marea majoritate. Ideea Alexandrei Jude (colega noastră de la TdC – n.r.) a fost de bun gust, apreciez enorm că a făcut asta și că m-a ales pe mine să reprezint artiștii, iar cu ocazia aceasta eu și toți artiștii, indiferent de domeniu, vrem să mulțumim pentru efort. Și aceleași mulțumiri și respecte vreau să le transmit și echipei TdC pentru că au creat un astfel de eveniment.

Deci consideri că pentru artiști este binevenită această apropiere între domenii de activitate care nu par a fi conectate, dar care funcționează perfect dacă aduni oamenii potriviți?

Da, deoarece arta este subapreciată indiferent de domeniul de activitate și este cenzurată de către părinți încă din primii ani ai copilului și asa au avut oportunitatea să vadă cu alți ochi acest domeniu. Așa poate se gândesc: “Și eu vreau ca al meu copil să deseneze la TdC în cadrul Electric Castle.”

Așa poate îl vor susține mai mult.

Publicul care a putut să interacționeze cu lucrările tale la Electric Castle unde anume poate descoperi mai multe despre tine și despre ceea ce creezi?

În mare parte îmi expun lucrările pe Facebook și pe Instagram. Încerc să țin la curent lumea cu tot ce fac, dar încă mă obișnuiesc cu tehnologia și cu postatul constant. Nu pot spune că îmi reușește mereu, dar postez și acolo pot vedea tot ce urmează să fac.

Din punct de vedere al carierei, care este următorul pas pentru tine în momentul de față?

Următorul pas este secret, dar tot ce pot spune e că totul merge în direcția bună și toate lucrurile se întâmplă exact așa cum trebuie, iar acum este de datoria mea să respect toate oportunitățile și să fructific tot. Deci următorii pași o să îi vedeți, puțin suspans nu strică.

Poate un mic indiciu nu strică nici el: îmi plănuiesc o călătorie la București unde am fost chemat de câțiva oameni extraordinari pentru a face niște lucruri extraordinare, dar astea urmează să le vedeți cu ochii voștri.

Interviu realizat de Alina Agafiței